Apa vieții

 5. APA VIEȚII

Într-un sat, în depărtare, 

Nu știu să vă spun în care,

Stă o fată cu al ei bun,

Lângă o margine de drum,

Sus pe deal, într-o colibă.

N-aveau case în jur, vă spun

Căci în vale locuiau

Toți sătenii ce stăteau,  

Adunați ca-n mușuroi, 

Iar în deal erau ei doi.

În vale era fântână

Cu o apă tare bună,

Iar bunicul tot căra

C-o găleată, ce o lăsa 

În poartă, să poată bea

Călătorul ce trecea.

Iară fata se ruga,

Să aibă fântâna sa

În curte, apă să ia

La toată lumea să dea

Și vitele ca să bea.

Într-o zi prin sat trecură,   

Meșteri ce treburi avură  

Și cu ei târgul făcură  

Și astfel s-au apucat

De au săpat pământ uscat

Și tare s-au minunat

Când de apă ei au dat,

Apă rece, cristalină 

Toată valea ca să vină,

Să ia apă și să bea,

Călătorul ce trecea, 

Dar și calul ostenit

În timp ce sta priponit.

Fata în odaia sa,

Domnului îi mulțumea 

Pentru apa ce le-a dat

Ca să aibă să le dea

Celor osteniți să bea,

Să le spună o vorbă bună 

Despre Cel ce a creat

Acel izvor minunat,

Ea nicicând nu a uitat.  

          Emilia Dinescu