Noi și păcatele noastre

 156. NOI ȘI PĂCATELE NOASTRE

Doamne, de ar putea să strige păcatele noastre,

N-am mai ști unde să ne ascundem, Doamne,

N-am mai avea un nume, ci multe și urâte, 

Căci am fi criminalii și hoții sau tâlharii,  

Mișeii și bandiții sau chiar clevetitorii

Sau mândrii și aroganții, zgârciții, bârfitorii,  

Of, Doamne, am fi multe... și toate... păcătoșii. 

Dar el, păcatul tace și nouă ne convine, 

Să mergem mai departe și nu ne e rușine,  

Căci nimeni nu ne știe cât suntem de murdari,

Chiar ne mândrim, anume ne place să fim mari,

Dar tot noi pierdem astăzi și mâine și poimâine,  

Păcatul chiar de tace, îi place să se adune 

Și să se cuibărească în sufletul murdar

Unde așteaptă clipa să nu mai fie har

Și apoi își arată fața și mulți ori să zărească 

În omul de afară ce a stat să cuibărească  

Și inima cea plină de țepi și de venin

Va fi pentru vecie amărăciune, chin,

Căci vom vedea cetatea ca aurul curat

Și atunci vom recunoaște c-am trăit în păcat.

                Emilia Dinescu