După douăzeci de ani

290. DUPĂ DOUĂZECI DE ANI

Au trecut anii peste noi, peste toți, 

Au trecut anii ca niște hoți, 

După douăzeci de ani, iată-mă, am revenit 

Pe plaiurile de poveste-n care am copilărit,  

Totu-i ca ieri, aievea-i totul, neschimbat, 

Bunicii dragi, au adormit și au plecat, 

I-am vizitat, nu mi-au vorbit

Și m-a durut și am plâns mult, 

La capul crucii eu am stat 

Și am depănat povești din amintiri 

Și dorul prea mult parcă, azi m-a încercat,  

Dar n-am putut nimic să fac 

Și crucile de piatră reci le-am mângâiat, 

Bunicii, unchii dorm în asfințit...

Totu-i la fel și este totul neschimbat, 

Parcă mai ieri, pe uliți m-am plimbat,

Mătuși și unchi, parcă mai ieri, am vizitat, 

Satu-i la fel, nimic nu s-a schimbat 

Și azi i-am vizitat pe toți la rând 

Și sunt la fel, nu s-au schimbat nicicând, 

Chiar dacă timpul a trecut, nu au îmbătrânit, 

Parcă pe loc ei timpul au oprit,

Da, l-au oprit și azi m-au așteptat  

Și toate amintirile ce m-au hrănit, au înviat,

Le mulțumesc că ei nu m-au uitat

Și-i rog, ca să mă ierte că am întârziat  

Și-i rog ca să păstreze satul neschimbat 

Și casa bătrânească a bunilor ce au plecat, 

Le mulțumesc din suflet că au renovat 

Și n-au lăsat ca timpul să o prăpădească,  

Căci pentru mine e o casă părintească,  

Căci anii care aici i-am petrecut, 

Trăiesc în inimă și nu pot ca să-i uit.

Deci dragi mătuși și unchi și veri și verișoare,

Vă mulțumesc, vă spun că despărțirea doare, 

Dar vă promit c-am să revin în sat

Că totu-i viu în mine, n-am uitat

Nimic din ce am copilărit și am trăit, 

Acesta-i satul meu cel mult iubit,

Pe voi, de asemeni, eu vă iubesc prea mult,  

Iertați-mă, de v-am greșit, am fost copil, nu am știut,

Dar vă iubesc și strig la Dumnezeu 

Să vă păstreze așa cum sunteți tot mereu. 

                Emilia Dinescu